Între lucrurile lumii acesteia, în banalul fiecărei zile, probabil unul din gesturile cele mai intime pe care mi le știu, de o viață, este rugăciunea. Fără a o fi îndeplinit nu mi-e bine, fără liniștea în care să o pot îndeplini cum știu, lumea întreagă mi se pare că mă apasă… Fac parte dintr-o generație pentru care, în copilărie, majoritatea inițierilor în viața religioasă aveau loc în familie, cât mai departe de ochii celorlalți, ai celor care nu erau „ai noștri”, în care nu aveam încredere și cărora învățam, astfel, de mici să nu le răspundem la întrebarea (clasică, de altfel) „ia zi tu, păpușă, ce poezii ai mai învățat?”, să nu le răspundem, așadar, cu „Cred într-Unul Dumnezeu…”. Cumva, nedefinit și ne-explicat neapărat de părinți sau de bunici, știam, intuiam din comportamentul adulților, cui puteam și cui nu puteam spune că nu mergem la culcare fără a spune „Îngerașul” sau că bunica face totdeauna cruce cu cuțitul pe burta pâinii, înainte s-o taie.
Așa se face că una din cele mai vechi amintiri ale copilăriei mele se leagă tocmai de un asemenea episod, și trebuie că datează din primii mei ani „vorbitori”, dacă socotim după personajele implicate. Cum spuneam, și în cazul meu, primele învățături despre cele sfinte le datorez bunicilor (materni); bunica mă învățase rugăciunile și nu mă cufundam niciodată în moliciunea patului enorm, seara, înainte de a le spune, răsfirat și răspicat, împreună cu unul din ei. Dar în unele zile de vară, când mergeam cu bunica la țară, în satul ei, la străbunici, și rămâneam peste noapte, ceea ce mă emoționa cel mai mult era miracolul rugăciunilor străbunicii („bunica mică”, îi ziceam – și chiar așa era, mică și subțire). Multe erau misterioase, acolo, de la acareturile umbroase, la lungimea aurie a câmpului întins către râu, deasupra căruia juca aerul de căldură… Străbunicii, ca într-o involuntară, istoricește explicabilă prelungire a „misterului”, nu mai știau vorbi decât ungurește, iar dacă bunica (și mama) navigau între cele două limbi ca și cum ar fi fost una singură, mie asta îmi dădea mari bătăi de cap. Cum să le vorbesc (eram vorbăreață…)? Și cum, adică, ei înțeleg ce le spun eu, dar nu știu să îmi răspundă decât în limba cealaltă?
Situația marca prima mea întâlnire nu numai cu bilingvismul istoric transilvănean, ci și cu urmele istoriei imperiale peste satele românești de lângă Tisa: lungă istorie! Dar amintirea mea e despre rugăciunea de seară a străbunicii, care venea ultima la culcare și pe care o auzeam foșnind în camera mică, parfumată cu mentă și nuc. Bunica dormea deja, ne spusesem rugăciunile împreună… Dar străbunica, fantasmă argintie în cămeșă lungă, la picioarele patului, își spunea rugăciunile în cea mai clară limbă română posibil: și Tatăl Nostru, și Născătoarea, și Crezul. Apoi ofta închinându-se și se urca în pat. „Bunica mică știe românește! Am auzit-o rugându-se, a spus toate rugăciunile românește! De ce nu vorbește românește cu mine?” – am întrebat, era de așteptat să întreb. Și străbunicii i-au dat lacrimile, și bunica mi-a spus doar „Asta e tot ce mai știe românește, asta e tot ce n-a uitat…”. Cu instinctul copiilor în fața lucrurilor grave care li se dezvăluie brusc, n-am întrebat mai mult niciodată – și am înțeles sensul istoric al scenei mult mai târziu. Ceea ce am învățat atunci, însă, era nu numai importanța rugăciunilor, ci și legătura de taină dintre ele și limba în care, spunându-le, vorbim cu Cel de sus.