Un mare savant clujean:
Nicolae Mărgineanu
(1905-1980)

Prof. univ. dr. Alin-Mihai Gherman

Născut într-o familie de agricultori în satul Obreja din apropierea Blajului, Nicolae Mărgineanu a urmat cursurile liceului din Blaj, împlinindu-și studiile de filosofie și pshihologie la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, luându-și licența în 1927. Doi ani mai târziu a obținut titlul de doctor, primind calificativul „magna cum laude”. A fost încadrat imediat după absolvire în noua garnitură de tineri care completau în mod fericit corpul didactic al universității clujene. A făcut specializări în Germania, Franța și în Anglia între (1929-1930) și, mai ales, a primit bursa fundației Rockefeller la prestigioase universități din Statele Unite, unde a fost pus în contact cu cele mai noi direcții ale cercetării științifice, devenind pe plan mondial unul din cei mai buni specialiști în noi domenii, precum cele de psihologie a persoanei, psihometrică, psihologie matematică, psihologie a științei, psihologie aplicată în marea industrie.

O serie de cărți, precum Psihologia exercițiului, 1929, Psihotehnica în Germania, 1929, Psihologia germană contemporană, 1930, Psihologia învățării, 1930, Problema evoluției, 1931, Psihologia franceză contemporană, 1932, Psihologia configurației (în colaborare cu Liviu Rusu, A. Roșca, D. Todoran), 1932, Elemente de psihometrie, 1938, Analiza factorilor psihici, 1938, Psihologia persoanei, 1940, Psihotehnica în marea industrie, 1942, Psihotehnica, 1943, l-au impus ca o autoritate în domeniile investigate.

Dragostea pentru tărâmul natal l-a îndemnat să țină o serie de conferințe în Statele Unite în cadrul Asociației Româno-Americane, prin intermediul cărora a pledat cu mult atașament pentru păstrarea Transilvaniei în fruntariile statului român format în urma Marii Uniri. Acest fapt și participarea sa în delegația română la lucrările Comisiei Aliate de Control, care a hotărât după Cel de Al Doilea Război Mondial frontierele Europei (unde a pledat pentru reintegrarea Transilvaniei de Nord în statul Român) au fost motive suficiente pentru arestarea sa în 1948 și condamnarea la 25 de ani de închisoare, dintre care a efectuat 16 ani, fiind eliberat în anul 1964.

După eliberarea sa din închisoare și-a continuat o activitatea de cercetare, publicând noi lucrări de filosofie, psihologie, eseuri sau scrieri memorialistice în limba română (Natura științei, 1968, Sub semnul omeniei, 1970, Psihologie și literatură, 1971, Condiția umană, București, 1973, Psihologie logică și matematică, 1975, Amfiteatre și închisori, 1991) și multe altele în limbi străine. A fost cu greu integrat în viața universitară, și doar după moarte i-a fost acordat titlul de membru post-mortem al Academiei Române.

Exemplu de dăruire și competență profesională dar și de abnegație în rostirea adevărurilor științifice, politice și sociale, a rămas în memoria posterității ca un model de integritate umană.