Ioana Bican
Octombrie se apropie de sfârșit: toamna e aurie și lumea noastră se vede supusă unei grele încercări, care durează de ceva vreme. Unii își vor aminti de Arghezi, cel învățat în liceu, pentru a exclama că „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,/ Sufletului nostru bucuros de moarte…”. Ca orice mare poezie, și aceasta îi permite cititorului numeroase interpretări – sau, aș zice, se potrivește subtil celor mai diverse stări ale sufletelor noastre.
La cumpăna dintre octombrie și noiembrie, Clujul sărbătorește Luminația, „ziua morților” – pentru catolici, „ziua tuturor sfinților”.
Pregătirile pentru ziua (și seara) de 1 noiembrie se văd deja, în accente de culoare și de sunet, prin oraș: au izbucnit culorile crizantemelor din piețe, cimitirele șuieră de mașini, betoniere și alte șlefuitoare, străzile se spală mai cu zor și supermarketurile așază, demn (alături de produsele sezonului supercomercial „cu sperietori americane”), standuri cu lumânări și candele.
În curând se vor instala tarabele cu turtă dulce de la intrările în cimitire. Sărbătoarea catolică a tuturor sfinților este, în primul rând, una care onorează morții, toți morții, fiecărui neam. Faptul că ea a devenit, în comunități multiculturale istorice, cum este cea a orașului nostru, o sărbătoare a tuturor confesiunilor, constituie una din mândriile mele de clujeancă.
Pentru că ține de demnitatea oricărei comunități umane vechi – indiferent de confesiune – să respecte sărbătorile celorlalți, ale vecinilor săi, după cum ține de aceeași bună creștere fundamentală obligația de a onora morții altora, așa cum îi onorezi pe ai tăi. De la această lecție de civilitate la celebrarea, concretă, a propriilor morți, pasul e mic și îl facem fără să clipim: gesturile noastre păstrează, ascuns în ele (pierdut, poate, pentru generațiile mai tinere), un principiu analogic al cultului morților, prezent și în religiile Antichității, și în creștinism, de la originile sale. Potrivit acestui principiu, gesturile noastre, de aici, se repercutează în lumea morților noștri.
Lumina noastră, ca și florile mormintelor, împodobesc și luminează lumea lor. Pomana pe care o dăm, mâncarea pe care o împărțim cu ceilalți („peste groapă”, literalmente, uneori, în cimitire, de 1 noiembrie), ajunge la morții noștri, astfel pomeniți și îndestulați de noi.
Felul în care simplitatea arhaică a acestor principii se întâlnește cu multiculturalismul de azi, pentru Luminația de la 1 noiembrie, mi se pare una din cele mai frumoase supraviețuiri ale obiceiurilor primilor creștini. „Bucuros de moarte”, așadar, sufletul nostru se întoarce spre memoria neamului adormit: Dumnezeu să îi pomenească pe toți ai noștri, cu mare mila sa!